O poartă spre lumea de-apoi

O poartă spre lumea de-apoi
Gabriela Mimi Boroianu
29.03.2018

Zarea se-nchide-n albastru și plânge
Pe umăr granit de bătrân de Prometeu
Iar vântul pe note crengile-și frânge
Pierduta pe veci – veghea lui Dumnezeu…

Păduri fără arbori se-ascund în tăcere,
Pâraiele plânsu-și înghit sughițând,
Trag îngerii-n lanțuri pe negre galere,
Iar moartea grăbită-ia și peste rând.

Lumea – umbră din oglindă căzută;
Iubirea – amară monedă de schimb;
Primăvara sub zăpezi nevăzută
Caută, pierdut al renașterii nimb.

Mai știu mugurii ce-nseamnă-nflorirea,
Când azi anotimpuri se răzvrătesc?
Bătrânii-și așteaptă cuminți izbăvirea
Spre care ce-i tineri atât se grăbesc.

Nu mai știm să trăim al zilelor rost,
Ne mirăm de ce-au luat, nu-ntrebăm ce ne-aduc,
De-am putea ne-am întoarce-n cei care-am fost
Dar drumuri doar vin, înapoi nu se duc…

Ne plânge lumina renunțarea de-a fi.
Alergăm disperați de suflete goi
Vremuind printre zile doar spre a muri…
Viața? o poartă către lumea de-apoi.