Poezia transfigurării dolorice

Zenovie Cârlugea

De la Drobeta Turnu-Severin, d-na Gabriela-Mimi BOROIANU (n.13.iunie 1967)ne trimite volumul de poezii NOSTALGIILE CUVINTELOR (Ed. StudlS, Iași, 2018, 106 p.), având un cuvânt înainte semnat de criticul literar Victor Rusu. Domnia sa este secretar general de redacție al revistei severinene „Caligraf” (trimestrial de cultură, educație și opinie fondat în anul 2000) și are deja un cv literar ce-i recomandă profilul poeticesc. Laureată a unor festivaluri naționale de poezie și prezentă în câteva zeci de antologii, în ultimul deceniu a publicat mai multe volume de poezii, din care reținem „Cântând iubirea”, 2014; „Balada iubirii”, 2015; „Jurnalul unei muze”,2016; „Efemeride”, 2017. Deși scrie și proză, d-na Boroianu se dovedește mai întâi o poetă de o sensibilitate vizionară aparte, căci, pornind de la anumite încercări ale vieții, reușește a da contur unor trăiri de o tulburătoare profunzime, transpunându-se, printr-o congruentă empatie, în situații imaginare limită, precum în volumul Nostalgia cuvintelor. Poemele componente, în total 51 – sugerând trecerea de pragul biografic semicentenar,- datează din 2017, anul acestor trăiri fantasmatice care-i împresură sensibilitatea cu obsesia idee a morții devastatoare. De unde și metafora-simbol a „dalbului de pribeag”, ființa iubită (altădată „pescar priceput”, „pasăre călătoare” etc., 33), desigur, căreia i se adresează cu regretul plenar al unei „jumătăți” androginice.Poeta își pune încrederea în acea „nostalgie” a cuvântului, un fel de exorcizare întru „recuperare” a pierderii imaginate, năzuind implicit, în regimul unei opresoare stări de spirit disforice, și la o terapeutică a sufletului. Poezia aceasta, izvorâtă, așadar, dintr-o mare tristețe personală dar și empatizantă, își joacă rolul transpunându-se în situația-limită: „mă ascund în cărți/ și rătăcesc printre rânduri/ furând identitatea personajelor” (2). Poemele, înfiorate de ecourile extincției, ne amintesc de dictonul din Iuvenal „Indignatio fecit versus” (Satira I, vers 79). Având conștiința fragilității existențiale și a predestinării într-o Cetate ce tace molcom, însă mângâiată de „doinirea” valurilor dunărene, în impasibila curgerede veacuri, autoarea își surprinde eul sufletesc cu o feminitate acut-melancolică: „a mai trecut o zi/ așa cum trec zilele/ cu nostalgii ci renunțări/ iar eu/ un grăunte de nisip/ în clepsidra vieții/ cad așa/ în acceptare/ iar și iar/ așteptând cu fiecare cădere/ întâlnirea cu ultimul zbor/ (…)/ numai dorul tău/ roade și roade/ ca un vierme/ în sufletul meu/ închis în el ca într-un cocon…// și pietrele Cetății tac/ și tace și vântul/ ce-și purta vorbele/ numai Dunărea/ își leagănă ofurile/ în doinirea valurilor” (1/ 10.03.2017).

Sub această cursivitate verslibristă, în ritmurile unei „despovărări” sufletești, se structurează „povestea” acestei cărți, de o sinceră și mișcătoare tranzitivitate, puterea transfiguratoare a cuvântului oferindu-i poetei „căldura unei îmbrățișări” și multrâvnita „șoaptă de iubire”: „dar mă mut pe pagina cealaltă/ sau intru în cuprinsul altei cărți/ ca inelele sub scoarța unui copac/ și știu că undeva/ între două coperți/ voi găsi căldura unei îmbrățișări/ și mă voi înveli/ în moliciunea unei șoapte de iubire/ atât cât să mă mint/ că n-am murit și eu… (2)

„Nici măcar moartea/ nu va putea să ne despartă”, punctează „jumătatea”de suflet cu aluzii frecvente la mistica erotică din mitologia populară ori din platonicianul mit al androginului: „și mor, și învii/ de-atâtea ori/ cât va fi nevoie/ până timpul tău/ se va așeza în mine/ și clipele mele vor trăi în tine/ ca o bătaie de inimă// și zilele mele/ se vor înmulți cu zilele tale/ până vom deveni/ cei mai bogați de pe pământ” (3). Ba chiar un legământ exprimat lapidar, ca în marile despărțiri: „vei fi mereu îngerul/ ce mă va însoți” (15).

Tânjind după „starea aceea de beatitudine/ în care rămâneam agățată/ după ce buzele tale/ își scriau poemul/ pe interiorul pielii mele”, partenera vede și simte peste tot, în lucrurile ce o înconjoară, prezența ființei iubite. Obiectele din cameră resuscită imaginea partenerului imaginar pierdut: „mergi înaintea mea/ ca-ntr-un vis de noapte lungă/(…)/ și te strig cu disperare/ dar numele tău e înghițit de ecou/ și nici mâinile mele nu te mai găsesc/ apucă doar nimicul care te înghite”. Trăind ca într-un coșmar „din care nu mă mai pot trezi”, asediată și răscolită de „stihiile nopții” cu aluzii de supliciu prometeic („și mă răscolesc/ cu degetele lor reci/ și-mi mută ficatul/ în spatele fricii/ iar inima o leagă/ cu lanțurile disperării/ prizonieră a singurătății”), poeta simte cum durerea aceasta atroce „mănâncă din mine/ ca un cariu/ într-un lemn dulce”. De pretutindeni năvala nimicniciei, a deșertăciunii, instituind un sentiment apăsător de neantizare și întunecare: „și nu-i nici o stea/ care să-ți poarte numele/ doar întunericul/ frate cu nimicul/ ce înghite în el tot ce am fost vreodată” (9).

Rumoarea orașului, trezind la realitate, ține trează conștiința într-un regim de dureroasă contingență: „ferestrele mele nu sunt termopan/ zgomotul orașului/ mă apucă de umăr/ și mă trezește din somn/ realitatea dă brusc peste mine” (16).

Orice „căutare” în spațiul familial este, în fond, o confruntare fantasmatică, hilară cu imaginea premonitorie a morții: locul gol de la masă „se hlizește la mine/ cu dinții rânjiți/ ca o sperietoare în lanul de porumb”, cafeaua „e mai neagră ca noaptea/ mai puțin amară ca viața/ și mai rece ca aerul ce s-a înscăunat/ în lipsa ta”…(10). Tot așa „tăcerea zidurilor”, telefonul imobilizat, zornăindu-și clopoțeii „ca o extincție a ta”, filtrul de cafea forfotând „iscoditor”, guguștiucii culegând firimiturile „pe cenușiul pervazului” lovind cu ciocul „într-un alfabet morse”, camera pustie cu patul răvășit, în general un disconfort familial general de lipsa ființei iubite, supusă unei spitalizări de urgență. De unde toată această stare de răvășire sufletească în incantații dolorice.

Întregul areal casnic este marcat de obsesia pustiului lăsat în urmă…: portița îngenuncheată de bătrânețe, fântâna din curte cu ciutura crăpată din care „apa se scurgea așa/ ca viața printre degete”, măsuța cu trei picioare din tinda casei care „ofta după castronul cu lapte cald/ și boțul acela auriu de mămăligă”, ograda rămasă în încremenire, poteca pustie, cântecul cucului în părul de la drum (14), răpăitul ploii pe acoperișul de tablă și huruitul burlanelor (48)… Sugestia trimite, dacă schimbarea de persoană nu este voit ambiguă,poate și la imaginea Mamei, „aplecată peste covată/ frământând pâinea”, recuperată și ea din amintire cu aceeași „nostalgie a cuvintelor” (49). O menționare directă în piesa cu numărul 35: „mi-e dor de mâinile mamei/ de primăverile cu cireși în urechi”…

Tot astfel gesturile de intimitate, șoaptele, mângâierile, sărutul, surescitate cu „magia solomonarului”, sunt parte din această învoltă „nostalgie a cuvintelor” recuperatoare, terapeutică și în același timp dureros fantasmatică. Așteptarea reîntoarcerii în viața sa a „dalbului de pribeag” apucat pe un drum cu „unic sens” încearcă sfâșietor sufletul femeii, sperând „să te vadă venind”: „și te-am plâns/ și te-am doinit/ în fiecare bătaie de vânt/ până sufletul i-a amorțit/ în gerul disperării” (13).

Totuși, poezia înregistrează și o revenire a sufletului din iureșul cotropitor, o ieșire din „spaime” la un drum „către liniștea mea”, o despotmolire din „nisipurile mișcătoare/ ale coșmarului”, o depășire a „iluziilor/ care voiau să-mi cotropească mintea”, o înlăturare a „umbrelor” împresurătoare care rupeau „bucăți/ din ce mai rămăsese/ din bucuria mea”, o ieșire salvatoare din „mocirla renunțării”. Și acest început de redresare, de recăpătare a liniștii este posibil tot datorită „vocii” de dincolo de vis care-i vorbește despre soare, despre flori și păsări: „și m-am agățat de ea/ ca de ultima speranță// nu sunt niciodată singură/ nici măcar când nu sunt cu mine/ tu ești mereu acolo/ veghindu-mi rătăcirile” (21). Gustul „amar” al așteptării și „pătura tăcerii” grea care „îngenunche sufletul”, și acea prezență lăuntrică pacificatoare („treci prin mine/ ca o muzică ce coboară din cer/ și zâmbesc/ (…)/ ești ca o primăvară/ și știu atunci de ce iubesc liliacul/ numai tu nu știi cât de mult te aștept”). (27)

„Foamea de cuvinte”, dureroasa nostalgie mereu resimțită  nu sugerează, de fapt, decât nevoia imperioasă de reziliență, de certitudini, de redresare, de urgentă „regăsire” de sine („un exercițiu înviorător de a-mi demonstra/ că sunt/ că ești/ că suntem”- 27).

Accentele de imprecație au și ele același rol de trezire la viață din amorțeala fatalității, chemarea iubitului vizează asemenea unei „perfuzii” trezirea cuvintelor: „să trezesc cuvintele/ care au murit în mine/ îmbăiază-mă/ în notele glasului meu/ și trezește în mine/ dorința de a trăi// ascunde-mă în tine/ așa cum ascunzi poezia/ ca pe o credință/ ca pe o taină/ și învață-mă/ să simt din nou” (37).

Uneori, surprinzându-se, cu o mai acută luciditate, ca o fiică a Evei, și cu privire mai generală la femei („au pielea afurisită/ deși unii ar zice că e dulce”), poeta meditează nepărtinitor asupra „alfabetului/ în care sunt scrise”, asupra buzelor „roșii ca păcatul”, asupra inelului care „încătușează” ori asupra „farmecului” pe care-l are rochia de mireasă, încheind cu constatarea demitizantă: „în zorii zilei de după/ șarpele își schimbă culoarea” (39).

Evidențiind o feminitate de acute introspecții și de patetice trăiri sufletești, textele comunică totodată acea inevitabilă sinceritate pe care Titu Maiorescu o cerea poeziei, întru îndepărtarea a tot ceea ce ar însemna convenție și artificiozitate lirică: „amușinam și te simțeam cum/ deveneai agitat/ îmi licăreau luceferii pe trup/ coborâți în bobul de sudoare/ iar mâinile tale munceau/ fără oprire în carnea mea// se auzeau tramvaiele/ croncănind pe șine/ cineva întreba cât e ceasul/ nu conta/ în trupul meu se oprise minutarul/ iar mărul era mai roșu ca oricând” (22).Altundeva, între disputate evocări,  găsim consemnat: „jumătate tu/ jumătate eu/ timpul nu se împarte la doi/ nici iubirea/ viermele invidiei/ mușcase mărul cunoașterii/ cineva agățase o pânză neagră/ în gard/ semn că Dumnezeu adormise” (32).

Este de remarcat, cu vădite intenționalități etice, esențializarea mitului biblic al paradisului pierdut, cu Eva lui ispititoare, cu mărul „tot mai roșu” îmbiind la gustare,  mitologene insinuate în povestea de viață și moarte a cuplului. O „boală” pentru care nu există leac ci numai primăvară îmbietoare: „mi-ai răvășit toate simțurile/ până mi-au înmugurit zilele sub piele/ ca să înțeleg că nu există leac/ pentru boala numită tu/ și că primăvară/ miroase a femeie îndrăgostită” (31).

În fine, putem ușor observa cum această trăire la extrem în „nostalgia cuvintelor” se sublimează într-un crez poetic, de aici frecventele aluzii la virtuozitatea cuvintelor menite a „recupera” pierderea/încercarea suferită, de a „exorciza” imaginea „dalbului de pribeag”, de a ajuta într-un mod esențial la depășirea impasului existențial, întru pacificarea sufletului și recăpătarea liniștii.

În poemele 50 și 51, avem explicitată intenția de artă poetică, autoarea mărturisind că „a chemat cuvintele” din rătăcirile gândului, ospătându-le „cu sângele meu” și adăpându-le „în izvorul suspinelor mele”, închinându-se lor „ca unor zeități aducătoare de ploaie/ rugându-le să-mi vindece crevasele/ căscate în suflet de lipsa iubirii…” Invocându-le, exorcizându-le astfel, cuvintele au venit ca niște roiuri de fluturi „încântându-mă cu dansul lor/ și m-au atins cu muzica lor// până sufletul a vibrat/ izvorând poezie” (50). În ultima poezie, aceste „nostalgii” ale cuvintelor sunt asemănate cu zborul pescărușilor care „trec ca valurile Dunărea/ de la mine la tine/ de la tine la mine”, având miros de toamnă ruginită „îmbibată în doruri” și mângâierea aspră a vântului ce „ne apleacă fruntea/ până aproape de lutul plângerilor”. Ori sunt „ca fructele uitate/ neculese/ sub greutatea iernii/ ce-și scutură regretele”, fără culoare și gust, dar și fără măcar „un timp al lor/ în care să-și frângă zborul…” Și totuși, nostalgiile cuvintelor „au doar nebunia fantasmelor/ ce ne bântuie/ când ne-așteptăm mai puțin…” (51).

Dincolo de această revărsare de premoniții dolorice, de fantasmatice regrete și sublimate nostalgii, volumul „Nostalgiile cuvintelor” este, din punct de vedere tematic, stilistic și sufletesc, bine structurat, încercând depășirea obsesiei pricinuite de lipsa ființei iubite printr-un inspirat „exercițiu” de exorcizare poetică. Problematica, depășind aici previziunea limitei, amintește de tema „morții iubitei”, evocată de la Bolintineanu (O fată tânără pe patul morții) și Eminescu (Mortua est etc), până la, să zicem, Elegie pentru floarea secerată a lui Eugen Jebeleanu. În cazul de față avem situația inversă, imaginând absența iubitului, caz în care Gabriela Mimi Boroianu înscrie în poezia noastră elegiacă și de meditație o „reușită”/ inspirată transfigurare. Se transpune empatic într-o Euridice exorcizând prin ritualuri nostalgice provizorii, readucerea lângă ea a Orfeului, sau, mai aproape în timp, întruchipând-o pe Annabel Lee, readucându-și la viață iubitul!…

Având în vedere astfel de situări în planul onto-poeticii asumate, previzionăm că spiritul autoarei se cere mai epurat de „patetismul” suferinței, care amenință să devină retorică sentimentală sau poezie de album. Deși nu putem să-i impunem poetei o anumită manieră, este totuși de recomandat o scuturare lucidă din chingile fantasmaticei deznădejdi, o situare pe linia unui lirism revenit din melancolii, fie ele și nostalgice, cu deschidere tematică mai generală, care poate păstra în fibra lui durerea autentică, regretul inebranlabil și nostalgiile cuvintelor din urmă, însă care totodată să determine o nouă etapă, o privire/ meditație mai detașată asupra lumii și existenței în general. De asemenea, o concentrare verslibristă a comparațiilor dezvoltate înspre o mai elaborată/ contrasă esențializare metaforică a limbajului poetic, depășind astfel ecuația comparativă care o ține frecvent într-o captivitate retoric-sufletească, să nu zicem sentimentală, ar da extensie unui simț liric de autentică viziune și de vibrație congruentă cu marile teme ale poeziei.

Credem cu toată convingerea că d-na Gabriela-Mimi Boroianu (poetă a iubirii prin excelență!), confirmându-ne până acum că are deopotrivă talent și exercițiu al compoziției, poate „depăși” etapa acestui personal și empatic zbucium sufletesc, pe care-l tratăm cu deferența cuvenită, îndreptându-se către o poezie care, desigur, neuitând de încercările personale și mai puțin opresată de spectrul biografic, să se deschidă către dramele și nenorocirile lumii, în general, depășind „elegiacul” înspre o lirică de meditație pe marile teme ale poeziei dintotdeauna și de pretutindeni.