Întrebându-mă

Întrebându-mă
de Gabriela Mimi Boroianu
05.10.2020

Literele se succed
cu repeziciunea minutelor
ce-și strigă ora.
Mi-e alb și sticlă în piept
și ecoul se sparge în bucăți.
Timpul se adună din nimic,
dar nu poate umple golul
unde cuvintele cad –
rugăciune spre nicăieri.

Și aerul se învinețește
pe dunga orizontului
ca unghiile ce intră în carne
țipând:
Vrei să știi?
Nu, nu vrei să știi nimic.
Pleci. Mereu pleci.
Iar ziua pleacă și ea.
Repetat.
Cu toate ale ei.
Sfărâmătoare de vise…

Mă iau în brațe
și mă strâng
până mă-ntorc în mine,
întrebându-mă:
ce rost are glasul
dacă rugăciunile
nu primesc niciodată răspuns?

4 gânduri despre &8222;Întrebându-mă&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s