O poezie a inimii care iubește

O poezie a inimi care iubește
Recenzie Iliana Cătanescu la poezia Despletiri de Gabriela Mimi Boroianu
09.06.2020
Despletire de trăiri, într-o ploaie a amintirii ce cade ,,cu sărutările sărate ale lacrimilor”, în care visul ,,doare” în absența celui iubit, ca o copleșire, despletită și ea, alergând printre îngerii vestitori ai vidului sufletesc, al alienării de sine.
,,La marginea timpului”, acolo unde ,,arborii își unesc brațele”, într-o simbolistică a cuprinderii în nesfârșire, pe care dorul o cere dintr-o nevoie dureros de adâncă, plutirea pe deasupra pietrelor, ce simbolizează mineralul, reface gestul primordial al cercului, prin ținerea de mână.
Antiteza ieri-azi reliefează acea volatilă percepție a realului, generată de confuzia lăuntrică.
Eul liric se întreabă, retoric, dacă în atingerea vântului ,,dinspre ieri” e doar adierea lui sau binecuvântarea degetelor iubite.
,,Azi” devine coborârea în sinele care este răspunzător de trăiri atât de plenare și fără de leac, încât singura certitudine vine tot dinlăuntru: ,,Azi te simt/ mai mult decât te văd”, iar dubitativul ,,parcă”, adâncește senzația de nevedere clară, de ceață existențială: ,,și parcă/ nici arborii/ nu mai sunt verzi…”
Microcosmosul nu mai este dimensiunea în care sufletul să se regăsească, el tânjind după reîntregire, în cel ce s-a înălțat deasupra ierbii, a ,,șoaptelor frunzelor”, a pietrelor, simboluri ale unei materialități iluzorii, vremelice.
Metafora furiei izvorului este de o mare forță de sugestie, ea relevând împotrivirea în fața neputinței de împlinire a visului, revolta față de o predestinare în care suferința și dorul se împletesc în cosițele vieții, într-un datum de netrecut.
,,Și mă ridic/ cu furia unui izvor ce-și caută izbăvirea/ în căușul palmelor”, iată singura tentativă de smulgere din curgerea firească, ,,izbăvirea” devenind adăpostul, ocrotirea, pe care doar IUBIREA le poate da sufletului omului.
Îndoiala sporește în finalul poemului, ,,mâinele” devine incert, iar verbul ,,a ști” la forma negativă a timpului prezent potențează debusolarea celei răstignite pe crucea ieriului: ,,dar chemarea mea/ nerostită/ se sparge de/ întunericul nopții/ la marginea unui mâine incert”.
Motivul literar al chemării devine aici cu atât mai sfâșietor, cu cât graiul tăcerii se proiectează în eter, multiplicat în mii de alte chemări interioare, în timp ce se pogoară în minte și suflet incertitudinea ,,unui alt răsărit” al eului pe cerul nădejdilor.
,,Cerul arborilor îngenuncheați” este metafora care ne rămâne pe retină, de o extraodinară plasticitate picturală, ce ține de un talent deosebit, de excepție, în a crea tabouri de neșters în sufletele noastre.
Vibrație, rezonanță, Poezie a inimii care iubește și, iubind, se înveșnicește în copacii raiului, de neîngenuncheat.
Despletiri
de Gabriela Mimi Boroianu
05.01.2017
La marginea timpului
arborii își unesc brațele
cerul lor e verde
iar noi plutim
pe deasupra pietrelor
ținându-ne de mână.
Dinspre ieri
vântul se joacă în părul meu
și totuși… e vântul
sau degetele tale?
Azi te simt
mai mult decât te văd
și parcă
nici arborii
nu mai sunt verzi…
M-aşez pe iarba cu miros de nesfârșire
și las gândurile
să se hrănească cu iluzia că ești
deşi… fluturi prin mine ca un dor
și m-amețești cu șoaptele frunzelor
cu sărutările sărate
ale lacrimilor pe obraz
și nu știu de ce mă doare visul
când îngerii trec prin somnul meu
însemnându-l cu absența ta…
Și mă ridic
cu furia unui izvor
ce-şi caută izbăvirea
în căușul palmelor
dar chemarea mea
nerostită
se sparge de întunericul nopții
la marginea unui mâine incert
și nu știu dacă mai am puterea
unui alt răsărit
sau îmi vor crește aripi verzi
și mă voi pierde în cerul
arborilor îngenunchchiați…O poezie a inimi care iubește
Recenzie Iliana Cătanescu la poezia Despletiri
09.06.2020
Despletire de trăiri, într-o ploaie a amintirii ce cade ,,cu sărutările sărate ale lacrimilor”, în care visul ,,doare” în absența celui iubit, ca o copleșire, despletită și ea, alergând printre îngerii vestitori ai vidului sufletesc, al alienării de sine.
,,La marginea timpului”, acolo unde ,,arborii își unesc brațele”, într-o simbolistică a cuprinderii în nesfârșire, pe care dorul o cere dintr-o nevoie dureros de adâncă, plutirea pe deasupra pietrelor, ce simbolizează mineralul, reface gestul primordial al cercului, prin ținerea de mână.
Antiteza ieri-azi reliefează acea volatilă percepție a realului, generată de confuzia lăuntrică.
Eul liric se întreabă, retoric, dacă în atingerea vântului ,,dinspre ieri” e doar adierea lui sau binecuvântarea degetelor iubite.
,,Azi” devine coborârea în sinele care este răspunzător de trăiri atât de plenare și fără de leac, încât singura certitudine vine tot dinlăuntru: ,,Azi te simt/ mai mult decât te văd”, iar dubitativul ,,parcă”, adâncește senzația de nevedere clară, de ceață existențială: ,,și parcă/ nici arborii/ nu mai sunt verzi…”
Microcosmosul nu mai este dimensiunea în care sufletul să se regăsească, el tânjind după reîntregire, în cel ce s-a înălțat deasupra ierbii, a ,,șoaptelor frunzelor”, a pietrelor, simboluri ale unei materialități iluzorii, vremelice.
Metafora furiei izvorului este de o mare forță de sugestie, ea relevând împotrivirea în fața neputinței de împlinire a visului, revolta față de o predestinare în care suferința și dorul se împletesc în cosițele vieții, într-un datum de netrecut.
,,Și mă ridic/ cu furia unui izvor ce-și caută izbăvirea/ în căușul palmelor”, iată singura tentativă de smulgere din curgerea firească, ,,izbăvirea” devenind adăpostul, ocrotirea, pe care doar IUBIREA le poate da sufletului omului.
Îndoiala sporește în finalul poemului, ,,mâinele” devine incert, iar verbul ,,a ști” la forma negativă a timpului prezent potențează debusolarea celei răstignite pe crucea ieriului: ,,dar chemarea mea/ nerostită/ se sparge de/ întunericul nopții/ la marginea unui mâine incert”.
Motivul literar al chemării devine aici cu atât mai sfâșietor, cu cât graiul tăcerii se proiectează în eter, multiplicat în mii de alte chemări interioare, în timp ce se pogoară în minte și suflet incertitudinea ,,unui alt răsărit” al eului pe cerul nădejdilor.
,,Cerul arborilor îngenuncheați” este metafora care ne rămâne pe retină, de o extraodinară plasticitate picturală, ce ține de un talent deosebit, de excepție, în a crea tabouri de neșters în sufletele noastre.
Vibrație, rezonanță, Poezie a inimii care iubește și, iubind, se înveșnicește în copacii raiului, de neîngenuncheat.
Despletiri
de Gabriela Mimi Boroianu
05.01.2017
La marginea timpului
arborii își unesc brațele
cerul lor e verde
iar noi plutim
pe deasupra pietrelor
ținându-ne de mână.
Dinspre ieri
vântul se joacă în părul meu
și totuși… e vântul
sau degetele tale?
Azi te simt
mai mult decât te văd
și parcă
nici arborii
nu mai sunt verzi…
M-aşez pe iarba cu miros de nesfârșire
și las gândurile
să se hrănească cu iluzia că ești
deşi… fluturi prin mine ca un dor
și m-amețești cu șoaptele frunzelor
cu sărutările sărate
ale lacrimilor pe obraz
și nu știu de ce mă doare visul
când îngerii trec prin somnul meu
însemnându-l cu absența ta…
Și mă ridic
cu furia unui izvor
ce-şi caută izbăvirea
în căușul palmelor
dar chemarea mea
nerostită
se sparge de întunericul nopții
la marginea unui mâine incert
și nu știu dacă mai am puterea
unui alt răsărit
sau îmi vor crește aripi verzi
și mă voi pierde în cerul
arborilor îngenunchiați…

2 gânduri despre &8222;O poezie a inimii care iubește&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s