Ultima lumină

Ultima lumină

Se năruie o lume, o alta prinde viață,
Cenușa ei înghite și ultima lumină
Când din mormanul negru de fapte se înalță,
Un munte de speranță ce grohăie-n mocirlă…

Amanetată-i ziua iar noaptea e vândută;
Murit-a ciocârlia când a murit și lanul;
Doar cioara lângă geamuri când ruga ne-o ascultă
Râzând în sinea ei răspunde sec „la anul”…

Și plânge trist izvorul în rănile de cuie,
Când bradu-şi pleacă fruntea pământul sărutând,
De stă să cadă drobul, de sare, milă nu-i e
De mâna ce așteaptă sfârșitul implorând.

de Gabriela Mimi Boroianu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s