Mă gândesc…

Mă gândesc…


Mă gândesc că există undeva, la marginea timpului, un drum care să mă întoarcă în mine, să găsesc acea copilă nebunatică, veșnic îndrăgostită și cu zâmbetul pe buze.
M-am rătăcit de ea în rutină… deși merg pe urmele pașilor ca după dâra de cenușă a zilelor mele… casă- serviciu, serviciu – casă…
Nu știu când sau unde… poate am pierdut-o în magazin când îmi făceam cumpărăturile sau poate în piață, am uitat-o la vreo tarabă lângă felia de lubeniță cu miros de copilărie ori… să fi rămas în brutărie agățată de gaura unui covrig cu sare?!!
Lipăiam cu tălpile goale în oglinda bălților după ploaie… azi abia îmi ajunge umbrela să mă ascund de bocetul ploii, să ascund golul din mine lăsat de lipsa ei… Alunec prin viață strecurându-mă printre griji și temeri și frământări și trec, așa repede, pe lângă bătăile inimii că n-am timp să mai văd schimbările din jur.
Mai ieri pe strada aceea era un șotron desenat… îmi aduc aminte bine dungile albe și numerele acelea ce se strâmbau la mine din căsuțele lor când piatra le lovea în cap și cântecelul murmurat de fetițele ce săreau coarda… oare unde or fi?? Și băncuțele de pe la porți au dispărut! Mă mai întâlnesc uneori, seara, cu niște umbre obosite ce le caută.
Uite… după colț aici, jucau bambilici băieții lu’… ai cui erau? Sau poate ai lu’? Nu… Avea fete… Nu mai știu.. ori poate erau copiii copiilor lor? Cadența mingii pe asfalt îmi însoțea pașii către casă. Azi… alți copii își poartă gureșeala pe sub geamuri și nu mai recunosc nici glasurile ce-i cheamă la masă.
Am obosit… Oare unde o fi??
Îmi lipsește exuberanța ei și felul cum privea lumea de parcă „nimic nu e imposibil dacă vrei suficient de mult”… încrederea ei în oameni. Avea atâtea vise… Eu, eu nu mai visez demult. Nici gândurile mele nu le mai împărtășesc cu nimeni…
Mă simt singură. Lipsa ei îmi strivește spiritul și mi-e așa greu să mă târâi sub povara vieții…
Lumea și-a pierdut culorile de când nu o mai pot privi în ochii… Ne întâlneam în oglindă și râdeam de ce ne aduceam aminte… apoi ridurile de la ochi mi-au îngreunat pleoapele și am uitat să-i mai caut privirea dincolo de oboseala zilei…
Un frig ciudat îmi înțepeneşte articulațiile, mi se strecoară în oase, în suflet… doar râsul ei cald îmi mai răsună în urechi uneori încălzindu-mi inima. Și nu știu cum să o găsesc. Sau unde… Și mi-e dor de ea… așa, ca de copilărie.
Mă gândesc că undeva, la marginea timpului, este un drum care… ne va aduce împreună!
de Gabriela Mimi Boroianu
25.11.2016

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Mă gândesc…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s