Toamnă cu papuci de nea


23.09.2017

    Întâlnirile cu satul sunt motiv de bucurie, de sărbătoare, cel puțin atunci când ești copil! Deși, pentru mine, cred că vor fi întodeauna poate tocmai pentru faptul că sunt atât de rare.

    M-am născut cu tălpile pe asfalt și, chiar dacă locuiam într-un cartier mărginaș unde încă domnea liniștea și mirajul rustic al satului, i-am invidiat mereu pe copiii ce aveau posibilitatea să-și petreacă vacanțele la țară.

    Nu că bunicii mei nu ar fi avut „țară”, aveau! Cei din partea mamei locuiau în oraș, dar aveau o casută într-un sat pe malul Dunării unde mergeau de altfel destul de rar, și atunci doar pentru câteva ore cât să deretice prin casă și să se ocupe nițel de grădina micuță dinspre drum. Din partea tatălui nu o mai aveam decât pe buna, bunul murise demult, înainte de a mă naște eu, imediat după ce se întorseseră din Bărăgan, poate de inimă rea văzând ce-a mai găsit din gospodăria prosperă pe care fusese silit de comuniști să o părăsească… Satul bunicii era așezat între dealuri și de unde oprea rata trebuia să cobori o uliță până la cișmeaua din mijlocul satului și să urci o alta din cele câteva care se rasfirau în juru-i ca petalele unei flori… Buna locuia cu fratele mai mic al tatei care avea două fete mai mari puțin ca noi, adică eu și sora mea, care apropo, era mai mică decât mine, deși toată lumea o ciupea de obraz zicându-i „tu ești cea mare, nu-i așa?”, fapt care mă enerva la culme în vremurile acelea, mai ales că mama ne îmbrăca mereu la fel, ceea ce era un alt motiv de frustrare. Deci, după cum vă spuneam, buna, o femeie scundă și pufoasă ca o gogoșică, cu părul alb prins mereu sub o basma legată sub barbă, locuia cu fratele tatei, om gospodar și destul de înstărit de altfel, cu toate acestea nu ne-am petrecut niciodată vacanțele la ea. Poate că mama era prea protectoare cu noi sau poate noi eram prea „cuminți” pentru viața la țară, nu știu… Nu am aflat niciodată care a fost motivul.

    Prima amintire pe care o am cu satul bunicii e legată de anotimpul frunzelor dansatoare și vine din vremea când încă nu mergeam la școală. Nu mi-e foarte clar pentru ce am mers acolo, poate o nedeie, în fine, pentru noi copiii oricum nu conta decât faptul că mergem la țară. Îmbrăcate cu bluzițe noi, roși, ce imitau ia, cu rânduri de flori albe și negre pe piept, cu șnuruleț ce strângea bluzica la gât și cu volănașe la mânecuță, cu pantofi noi, cu lunecuș, albi ca strampii pe care i-am rupt alergând după pisica bunicii, ce mai, primenite foc, numai bune să facem impresie, doar mergeam în vizită la buna!

    Deși era dimineața devreme când am plecat către rata, vremea frumoasă ținea cu noi, nici măcar vântul nu adia, ceea ce a făcut-o pe mama să nu ia foarte multe haine, mai ales că urma să ne întoarcem a doua zi.

    Nu-mi aduc prea bine aminte cum am ajuns și nici cum a trecut ziua în curtea bunicii, în afară de rupul ciorapilor care se asociază cu două palme la fund și masa servită în bucătaria din curte la măsuța cu trei picioare unde buna ne servise cu creier de miel prăjit cu ou în tigaie pe plita de la sobă unde focul ardea toată ziua, multitudinea de trăiri se pierde în negura timpului… Ce nu am uitat însă și mi-a rămas în amintire la fel de viu încât și azi îi simt gustul, este mustul pe care l-am băut așteptând rata și nucile mâncate cu pâine!

    Dacă atunci când am plecat, toamna își rasfira fustele colorate pe dealuri, dimineața următoare când ne-am trezit o patură de alb acoperea totul în jur, iar fulgii ce dansau în vântul rece nu te lăsau să vezi dincolo de gardul de la drum. Noi copii ne bucuram de zăpada timpurie făcând gălăgie și abia așteptând să ieșim afară fără să ne pese prea mult de îngrijorarea părinților. Fără haine groase, fără cizme, trebuia totuși să ne tăiem cale prin zăpada ce aproape ne trecea nouă copiilor de genunghi să ajungem în partea cealaltă a satului, pe unde trecea rata. Înfofolite cu haine de împrumut, cu niște ciorapi vechi trași peste pantofii de lac călcam pe urmele tatii ce luase în picioare o pereche de cizme de la unchiul pentru a deschide drum, mama îl urma, noi pe ea, iar unchiul închidea convoiul ce se lupta cu viscolul pornit peste noapte. Abia se crăpase de ziuă…

    Dacă la vale drumul părea ușor și mai alunecam, ne mai ridicam, mai râdeam bucurându-ne de ninsoare, la urcare totul s-a schimbat. Căldura pe care o înmagazinasem în oasele firave peste noapte dispăruse în vântul aspru, în locul ei rămânând un frig groaznic, ce ne făcea dinții să clănțăne în gură. Alunecările se țineau lanț, dar nu mai erau nostime. Într-un final, am ajuns sus, la drumul principal, unde o construcție cu doar trei pereți ce aproape stătea să se prăbușească, adapostea de vând și de ninsoare pe cei care așteptau venirea autobuzului. Mama ne-a scuturat de zăpadă și a început să ne frece pe rând palmele înghețate. Tata, om practic, a scos din bagajul pregătit de buna o sicla de must și ne-a dat să bem.

    – Omule, e alcool! Îmbeți fetele!

    – Taci, tu! Decât înghețate mai bine bete!

    – Ia, tată, bea! Că e bun!

    Era bun, întradevăr, pișca la limbă și era dulce și făcea cald în burtică și parcă nici frigul nu se mai simțea așa tare. Mama a scos o lipie și a rupt-o-n două, câte o bucată pentru fiecare. Apoi tata spărgea nuci în pumn și ne dădea pe rând, când la una, când la cealaltă. Nu am mâncat ceva mai bun, niciodată! Atât de bun că tot ce a urmat după am uitat… Nici azi nu știu cum am ajuns acasă în patul nostru la caldură.

Gabriela Mimi Boroianu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s