Monologul tăcerii

​Monologul tăcerii

(Luciana– fragment)
Gândurile se-nvălmăşesc privindu-te tăcute din spatele ochilor mei în care s-a ofilit primăvara… Lumina chipului tău nu mai străbate prin ferestrele lor murdare de urmele lacrimilor sau poate chipul tău nu mai poartă lumina zâmbetului ci doar negura încruntărilor.

E atâta tăcere în mine…

Izvorul cuvintelor a secat când greutatea umbrelor ce-ți înconjoară ființa a strivit sufletul ce-l adăpostea. 

Mor… mor închisă în mine așa cum moare iubirea ce-mi înflorea în fiecare cuvânt ucisă de frigul ce s-a lăsat între noi. Între mine și tine cresc azi mărăcinii durerii. E atâta pustiu că noaptea simt cum îmi îngheață trupul… În venele mele nu mai tropotesc hergheliile dorinței, se rostogolesc doar cioburile de gheață ale indiferenței.

Am uitat cum arată soarele ce altădată mă încălzea când ochi tăi mă priveau. Trăiesc în obscuritatea rutinei urmărind tăcută scurgerea timpului încrustat în ridurile ce-mi apar pe chip… Sunt eu? Nu știu nu mă mai recunosc. Unde a dispărut bucuria de a zâmbi, de a crede în ceva? Mă înec în apatia resemnării prea obosită pentru a mă salva. 

Mă întreb uneori cum ar fi dacă aș avea șansa să o iau de la capăt, aș face aceleași greșeli sau ar fi diferit totul? Nu m-am priceput niciodată la alegeri complicându-mi inutil viața. Am ales întotdeauna calea mai grea acceptându-i capriciile ca pe ceva predestinat, menit să-mi călească sufletul. Poate că am tăcut prea mult iar acum mi se pare inutil să mai spun ceva. Poate ceilalți au luat tăcerile mele ca pe o lașitate sau teamă de a mă împotrivi nu știu, poate asta a fost. Am tăcut și am strâns în mine atâtea dureri că le resimt greutatea pe suflet ca un pietroi ce oprește curgerea cuvintelor. Aș vrea să am puterea de a-l îndepărta, de a lăsa cuvintele să se reverse liber ca un izvor de apă rece, să simt că pot respira libertate și că pot cuprinde toată lumina într-un zâmbet. 

Mi-e dor să iubesc! Să iubesc cu ochii, cu sufletul, să iubesc zâmbind… să simt iubirea ca pe un zbor nu ca lanțuri ce atârnă pe inima ucigând în mine tot ce e frumos. Nu știu ce sămânță de rău s-a sădit în tine și de unde a prins atâta putere să-şi ridice mărăcini furiei la suprafață înconjurându-te cu o aură negativă ucigând tot ce era odată iubire. 

Nu mai am putere să rezist sub asediul furtunilor ochilor tăi. Mă sperii! Nu te mai recunosc cum nu mă mai recunosc pe mine…

Şi mă întreb, încotro mergem? Spre ce ne îndreptăm? Oare când am devenit atât de străini unul față de altul? Am pierdut noțiunea relației dintre noi de nu mai știm cum să ne purtăm? Când a devenit „materialul” mai important de cât „sufletul”? Cine sunt eu pentru tine și ce vezi când te uiți la mine?

Și-atâtea alte gânduri se-nvălmăşesc privindu-te tăcut din spatele ochilor mei în care s-a ofilit primăvara…
de Gabriela Mimi Boroianu

01.05.2016

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Monologul tăcerii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s