Balada păstorului de litere

Balada păstorului de litere 
de Gabriela Mimi Boroianu
 
A fost odată un bun păstor de litere,
Ce trist își mâna turma printre străinii munți,
Le mângâia în cântec legându-le-n cuvinte 
Și le-asculta cum sună din glasul lor cuminți.
 
Își păstorea cuvintele-n pășuni de dor,
Unde iubirea înflorea înmiresmând câmpia 
Și le-adăpa acolo unde dorința își avea izvor 
Creând, parcă vrăjită de-o magie, poezia.
 
Peste mări și țări vestea i se dusese
Și regi vestiți veneau să-i cumpere cuvântul,
Dar n-au văzut durerea ce-n ochi și-o ascunsese
Și n-auzeau cum în tăceri de suflet plânge gândul.
 
Și-a căutat perechea transhumând prin viață;
Străbătând câmpiile de dor, cântând-o!
A băut apa dorinței cu sufletul de gheață, 
Dar în zadar, perechea nu și-a întâlnit-o.
 
Și-a păstorit cuvintele slăvind iubirea,
Vrăjindu-le-n culori ca un poet artist
Sperând că o să fie răsplătit cu fericirea
Dar n-a primit nimic sărmanul suflet trist.

Cu sufletu-amuțit și glasul lăcrimat,
C-o durere sfâșietoare ascunsă-n piept,
O întrebare către ceruri în gând a ridicat:
-Cu ce-am greșit, de ce ești Doamne așa nedrept ?
 
Un suflet sunt ce rătăcește printre lacrimi,
În căutarea liniștii de mult pierdute,
Prea multe doruri îmi tropăie prin gânduri,
Dezgropând neliniști ce zăceau ascunse.
 
Un suflet rătăcit printre dureri amare 
Ce mă lovesc ritmatic între coaste.
Uitând cum să trăiesc, mă pierd în neuitare, 
Târându-mă-n genunchi în zilele-mi anoste.
 
Mi-a nins în păr iar literele-mi mor pe rând,
Îmi aud orologiul țipând sfârșitul către mine 
Am sperat să-mi întâlnesc perechea cu fiecare gând,
Dar gata, Doamne, de azi eu mă dezic de tine!
-De ce te cerți cu mine acum păstor nebun,
Tu nu știi că-n mâna mea e a ta soartă?
Că pot doar cu un gest viața să ți-o curm
Sau să-ți dau chinuri cum n-ai văzut vreodată ?

-Doamne, mi-e viața o durere ce se zbate 
Și fură timp între două bătăi de ceas.
Mi se usucă inima și simt că nu mai poate, 
Să ducă tot ce de-ndurat a mai rămas.
 
Și trupul gârbov mi-e-mpovărat de boli,
Abia mă târai azi ducându-le cu mine.
Atât am vrut, să simt ai dragostei fiori,
Dar tu n-ai vrut, azi mă dezic de tine!
 
O viață întreagă litere am pășunat 
Și ți-am urmat cuvântul ca un supus fidel.
Un vis aveam, cuminte, eu mi l-am urmat.
Dar astăzi n-a mai rămas nimic din el.
 
O lume-am încântat cu vraja din cuvinte,
Cântând iubirea cum am visat-o eu,
Odată aș fi vrut să vină să mă alinte, 
Dar n-a venit. Azi nu mai cred cuvântul tău!
 
Mi-ai dat și boală și durere și necaz
Și-n drum obstacole de neimaginat,
Pe toate le-am trecut cu sufletul viteaz.
Azi numai zilele mi-au mai rămas de luat!
 
Fă Doamne tot ce vrei, mă-ntorc acasă. Nu pot să mă-nvelesc cu faima când mi-e frig!
Sunt prea bătrân, de nimic nu-mi mai pasă,
Nu mă mai cert cu tine dar nici nu te mai strig.

Așa grăi păstorul cu sufletul amar,
Și-ntoarsă turma de litere spre casă,
În pășuni de dor unde iubirea-nfloare iar
Și iarba bucuriei-i mai dulce și mai grasă.
 
Își privea turma, cum păștea, cu ochii goi 
Fără s-audă iubirea cum îi cântă.
Nu-i mai păsa de-al florilor parfum și-apoi 
Mergea mânat de-un dor acasă să ajungă .
 
Dar într-o vâlcea, o vrajă parcă îl cuprinsă,
Un glas suav cu ciocârlia se-ntrecea,
În cântul lui și Luna era prinsă 
De parcă însuși iubirea îl cânta!
 
Stelele de dor se aprindeau mai tare 
Și-și presărau lumina în lucirile scânteii,
Din fiecare strop de apă, prin care 
Izvorul, atingea blând, trupul femeii.
 
Femeii, am zis? O !! dar era o zână,
Cu trupul alb ca laptele de mamă,
Cu părul împletit, cu razele de lună,
Cu glasul ei vrăjit iubirii dându-i vamă.
 
Privea păstorul minunea dezgolită,
Ce nurii și-i scălda în apa de izvor,
Cum răspândea iubirea cu vocea ei vrăjită 
Și-n suflete trezea al dragostei fior. 
 
Vântul adia, parfumul răspândindu-i,
Frunze-și scutura deasupra ei pădurea,
Minunea se-mplinea, speranță vieții dându-i,
Sărmanul suflet trist perechea-și întâlnea!

Ajuns în pragul vieții, bolnav și gârbovit, 
Cu inima uscată de-atâta suferință, 
Iubirii i-a cedat și parcă-a-ntinerit 
Sorbind-o cu nesaț, cu-ntreaga sa ființă!
 
Picuri fierbinți de lavă, prin tălpi îi pătrundeau,
Făcându-i sângele să clocotească, 
În braț puteri de stâncă îi creșteau, 
Venise vremea femeia s-o-ntâlnească!
 
Și pofta de viață din nou i-a revenit,
Lumea i se părea frumoasă și măreață,
Bătrânul bun păstor s-a îndrăgostit,
Pentru întâia-și dată-n a lui viață !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s